Călătorie în timp cu doamna Ana

Era septembrie, anul trecut, când am întâlnit-o pe doamna Ana și am scris rândurile de mai jos.

Noua rutina este plimbarea pe marginea parcului Văcăresti, dimineața, până în ora 9. Azi am ajuns mai târziu și am căutat o bancă la soare. O singură bancă era la soare, cea pe care de obicei o evitam, vara, tocmai pentru că era la soare:). M-am așezat și am început să mă încălzesc privind spre parc, lăsând zgomotul traficului în spate, după blocuri.

Am terminat de citit cel mai nou articol de pe Teleleu și mă pregăteam să scot carnetelul luat cu mine pentru a-mi face temele pentru sesiunea de terapie: ce îmi place să fac, ce imi aduce bucurie….reflecție în timp, de când eram mică, și până acum.

Și atunci a apărut ea, Ana: o bătrânică scundă, firavă, cu chip senin.

– Nu vă supărați, pot să stau și eu aici, pe bancă?.

– Sigur că da, vă rog, e loc suficient, am raspuns eu. Și s-a așezat, rezemându-și bastonul de bancă.

– Mulțumesc. Vin aici în fiecare zi, de obicei mai devreme, pe la 9. Azi am ajuns mai târziu. E banca mea:) preferata, pentru ca e la soare […]. Ma uit peste zona asta verde și pare un alt oraș în partea cealaltă. E ca un plămân locul ăsta ramas așa verde, un plămân al orașului. Sper să rămană așa. Am auzit că sunt unii care vor să îl amenajeze. Sper să nu o facă, că sigur se va gasi cineva să profite și să facă o construcție. E frumos așa, natura lăsată să își facă treaba. […] Stau și mă uit la blocuri și încerc să vad turle de biserici. Uite acolo mi se pare că văd una. […] Uite, ce bine că au taiat iarba asta mare din fața băncii, să poți vedea. Cred că mai stau și alții aici și nu vedeau. Ce bine.

– Ce bine că vă plimbați și veniți aici zilnic. Pe semne că ne vom revedea. Câți ani aveți?

Dna Ana, zambind si privind spre mine:

– Am multți…Cât imi dați?

– Peste 80

– 89, la anul fac 90. Am trăit cel mai mult dintre toți ai mei. Deși eram mai plăpândă, toți s-au dus și eu am trăit. Mă plimb în fiecare dimineață, e tot mai greu, că obosesc și merg un pic și apoi mai stau jos și mă odihnesc. Și după plimbare ajung acasă și dorm, dorm atât de bine că uneori mă trezesc și zic că e noapte. Mai mă duc și la piață, la Sudului, să iau pâine. La fel, mă opresc des și mă odihnesc. Fac vreo două ore dus și întors. Obișnuiam să mai iau una alta, dar mai mult de 2kg nu pot să mai car, obosesc.

Atât de blând și cald vorbește Ana încât nu îmi vine să o întrerup cu întrebări, ci doar să mă bucur ca pot să impărtășesc cu ea o bancă la soare și să o ascult

– Sunt din Constanța, bine am crescut la țară. Soțul a murit acum 10 ani. Am stat singură și veneam la București la fiică. Când a început pandemia au venit și m-au luat să stau în București. Și ăn Constanța ieșeam în parc, dar m-au atacat niște câini, mi-au rupt trench-ul și de atunci nu prea am mai ieșit. Urmam recomandarea doctorului, să fac mișcare. Acum e bine că pot să ies.

Am fost telefonistă la viața mea. Lucram și noaptea. Eu m-am născut noaptea, la ora 12.30 și de aia cred că fac mai bine lucturile noaptea. Am muncit mult, dar a fost bine. Când eram mică, la țară, copii fiind aveam grijă de curte, eu și fratele mele. Plecau ai noștri la câmp și ne ziceau: să aveți grijă de curte și să faceți curat. Și făceam. Era frumos, ne jucam în curte, cu copii, făceam și treabă. Azi, copii parcă nu mai știu să se joace.

Tata a vrut să ne lase la toți câte un petec de pământ. Și cum era ceva de vânzare langă pământul nostru, cumpăra. A strâns 30 de ha. Și în anii 50 au venit cu colectivizarea. Și atunci am auzit de chiabur, ce o mai fi fost și aia. Aveam oi și vaci. Îmi aduc aminte că zicea tata „Oaia e bună și vie și moartă; dă lână și lapte și apoi vinzi carnea, produce mereu”. Visul tatei era să își ia un tractor. Nu a apucat.”

– Am vorbit și nu v-am întrebat cu vă cheamă

– Ana. Mă cheamă ca pe fecioara Maria și îmi place. M-a botezat un nene care venea cu căruța in sat cu tot felul și de toate. I-a zis mamei: pe ea eu o botez. A venit o dată cu o batistă și o lumânare și m-a botezat, zice Ana zâmbind.

Pe langă noi au trecut în plimbare mai mulți, cu câini, cu copii.

– Am avut și noi câini la țară. Era unul mare și frumos, uite așa – îmi arătă cu mâna ridicată, cam juma de metru peste bancă. Când a murit mama, mi-aduc aminte că înainte, când am ajuns la țară și mama se îmbolnavise, câinele a urlat la geam. Și ziceam: ce-o fi având cainele ăsta? Și în două săptamâni s-a stins, a fost rapidă boala. Doctorii au spus că nu au ce să mai facă. Iar tata a murit în brațele mele. Zicea „mișca-mă, să mai stau un pic”. Așa am zis că vreau să mor si eu.

Sunt strabunică. Am două nepoțele atât de scumpe. Mereu imi aduce cea mică câte ceva, ce găsește pe drum, și eu o îmbrățisez. E atat de bine. Nu le-am vazut de trei săptămâni. Am avut Covid, m-au testat. Și nu au mai venit, să nu se îmbolnăvească. A fost ca o răceală: am strănutat și mi-a curs nasul. Am luat un pic de paracetamol. Sunt bine. E ceva cu boala asta. I-am zis nepoatei: sunt două minuni fetele (Mia de doi ani și Miruna de 4), să ai grijă de ele, că am auzit că se fură copii. Pe ea (nepoata), eu am crescut-o. Fiică mea s-a căsătorit de tânără, în anul întâi de facultate. E născută (nepoata) pe 15 septembrie. A născut-o și a plecat la facultate. A fost greu, era mică. I-am dat lapte de vacă, făcusem teste la lapte să fie bun. Și mă duceam și la serviciu și aveam și grijă de ea. A fost greu. Acum e simplu, cu pampersi. Nu mai stiu să schimb copii. Cu nepoțica mare am stat eu când era mică: o plimbam cu căruțul, o și schimbam. Acum nu mai pot. Pe vremea aia, de demult, foloseam cârpe, le spălam și le fierbeam. Cand mergeai prin sat și vedeai pe culme cârpițe mici, știai că e un bebeluș acolo.

Cresc repede și sunt atât de scumpe, îmi e tare drag de ele. Nepoata mare are 40 de ani, le-a născut prin cezariană. Numai fete sunt în familia noastră. Ta’ su ar fi vrut să fie băiat cea mica și are apucături de băiat. Le iubește mult și le face toate poftele de drag.

Vin aici și stau pe bancă, mă uit la plămânul ăsta și mai citesc. Am pierdut o cărticică aici, nu am băgat-o bine în buzunar și cred că a cazut. Mă gândeam că revin și o găsesc. Nu am mai găsit-o. Mai am alta. Nu am cuparat-o, am primit-o.

Și și-a scos cărticica de rugăciuni și a început să citească.

– Citesc și eu aici, în acatistele mele. Am îmbătrânit, am început să nu mai văd, să nu mai aud bine. Îi zic fiicei: trebuie să vorbești mai tare și să repeți ca nu prea aud. Și râde.

– De când m-au luat și stau aici, îmi e urât să mă gândesc să mai stau singură. O să stau aici, cu ei.

Am reîntâlnit-o pe Ana și zilele următoare. Pâna s-a făcut frig. Acum, că e primăvară mă tot uit la banca de la soare cautând să o reîntâlnesc. Mi-a umplut sufletul de cald, de bun, de blând, de viață trăită. Multumesc, doamna Ana. Și da, am trecut pe caietul de notițe pentru terapie și asta: îmi aduce bucurie să ascult oamenii și povețile lor.