O altfel de călătorie, cu dor de ai mei

În ultima luna viața ni s-a schimbat. Rutina noastră lunară era destul de simplă și confortabilă: 1-2 WE acasă, la părinți, 1 WE acasa, cu administrative, întalniri cu prietenii sau pur și simplu doar timp pentru noi, 1 WE musai hai hui pe undeva, cunoscut sau mai puțin cunoscut.

Cel mai mult îmi lipsesc WE acasă la ai mei și momentele petrecute împreună cu ei. Avem obiceiuri bine știute: vineri înainte de a pleca, în jur de 18:00 tata sună să ne întrebe dacă am plecat; foarte rar se întamplă să plecam, iar el știe asta:), însă e plăcut să simt cum ne poartă de grijă. Nu ne vedem vineri seara, stăm la parinții lui de obicei. Sâmbată dimineața, mă trezesc devreme, ca de obicei, și în jur de 8:00 – 8:30 merg la ai mei. Este un drum scurt, de maxim 5 minute, care trece prin piață. În piață este o gogoșerie, cu cele mai bune gogoși din lumea asta, gogoși cu gustul copilăriei. Iau doar dacă sunt fierbinți și urc la ai mei cu bucurie. Mama deschide de obicei ușa și este mereu surpinsa…aaaa Ștefania….și se lasa cu pupături și îmbrațișări. Vine și tata, alte pupături și îmbrățișări și ne așezăm la o vorbă și o gogoașa aburindă.

Hmm, nu am mai făcut asta de mai bine de o lună, imi e dor. Am scos de la notițe gândurile revederii de acum mai bine de un an, când am mers acasă să îl serbez pe tata, de 24 ianuarie 2019. Mi-a plăcut mult să recitesc și diseara se anunță o întâlnire video cu ai mei, de depănat amintiri și făcut planuri de plecat la mare.

” 24.01.2019
E ziua lui Grasi, aka tata. 71 de ani. M-am trezit devreme, cu gandul să plec cat mai repede către orașul natal. La 8:15 ieșeam din casă. Se vede entuziasmul, la job nu mai reușesc să plec mai devreme de 8:30. Mașina nu a pornit. Probleme cu bateria și motorul, cred. Și-a dat duhul. Dădea semne de când s-a întors din service (zici ca a fost la preot nu la doctor…). Și oricum avea un strat de un deget de gheață pe ea, complet glasata; mi-ar fi luat 1 ora să o curăț. M-am intors în casa, m-am îmbracat mai bine și am mers să văd dacă am noroc de microbuz. Și am avut. La 9:00 eram în microbuz. Adevarul este că de multe ori când treceam pe lângă microbuzele cu destinația acasa mă străfulgera un gând: ce ar fi dacă în loc să cobor la metrou spre job, să mă urc în microbuz și să mă duc acasa la ai mei. Ar fi o surpriză. Nu am avut curajul (încă) să fac asta. (LE. Cred că am să o fac cât de curând, după perioada asta.)

Odată în microbuz, am avut un sentiment de întoarcere în timp, pe vremea facultații, când microbuzul mă ducea și aducea săptămânal acasă și de acasă. Fiind zi libera și ora atipică, nu a fost chiar ca în facultate: am găsit loc în față (ca să nu mi se faca rău – am rău de mașină), a fost decent, cu puține pungi de rafie, cu oameni în picioare, dar nimic colorat rău. A oprit de mai multe ori pe drum, a lăsat și a luat oameni, fiecare cu povestea lui. Tânăra din față, cu un par blond, semilung, avea un cercel pe lobul superior al urechii și vorbea din când în când la telefon. Lângă mine, un domn pe la vreo 60-65 de ani, cred că venea de la muncă. A dormit tot drumul, atent și cu grijă să nu deranjeze. De partea cealaltă, altcineva verifica des telefonul. La un moment dat s-a urcat cineva care mergea către destinația finală să verifice apartamentul fostului soț. Se pare ca avusese loc o inundație și desi nu era foarte încântată ca face asta, povestea situația la telefon, unei prietene cred. Mai târziu s-a urcat o doamna cu multe sacoșe. Avea o tăietură la un deget, de la bucătăreală cred. Atât de multe povești erau cu mine în mașină. Am ajuns în oraș și m-am oprit să iau un extra calendar de perete, pentru ai mei. În fiecare an, tata mă roagă să ii aduc un calendar de perete. L-am sunat zilele trecute și i-am spus că ii aduc și mi-a spus să ii și mamei unul. M-am oprit la librărie și l-am luat. Am ajuns acasă. E așa bine să ajungi acasă. Mama deschide de obicei ușa și este așa de veselă și dulce “aaaa, Ștefania, ai venit! Și strigă cât poate… Nicule, a venit Ștefania!”. Și apare și tata, cu un zambet fericit, dar discret, și cu ochii zâmbind efectiv. Și zâmbetul se lungește în timp ce îl iau în brațe și îl pup și el mă strânge de umeri cu ambele brațe și ma ridică un pic în sus. Cand eram mică, mă lăsăm ridicată cu totul, acum mă înalț pe vârfuri în strânsoarea îmbrățișării, făcându-mă mai ușoară, dar păstrând senzația ridicării complete. În timpul acesta, zâmbetul lui Grasi este lung și mulțumit. Mama mișună pe lângă noi și urmează același ritual, de data asta cu pupături mai zgomotoase, de mamă, și mângâieri pe spate. Ador acest moment al revederii. Ne regăsim și ne umplem de energie. Și încerc să fac aceste momente cat mai dese. Muth, aka mama, s-a dus la bucătărie să continue pregătirile pentru pranz, iar eu cu Grasi ne-am dus să vedem cum îi dam de hac noului televizor, cu conexiune la net, cu cautatul de canale, administrative:). Am ieșit un pic să iau un slot card pentru TV. Nu am găsit, dar call centerul le rezolvă pe toate, astfel încât am făcut o solicitare telefonică și mâine vine cineva să rezolve. Am trecut pe la Mamalor și Tatalor (părinții lui), pe la Rochitza și Albuș, cățeii dragi ai familiei. O nouă regăsire, imbratisari, o nouă plăcere. Am plecat apoi spre ai mei. La ora 13:00 au sosit invitații: finii mari și Mamalor și Tatalor. A urmat un festin și povești actuale sau mai vechi. Ne-am simțit tare bine împreună, la un prânz cu meniu atât de cunoscut (ouă umplute, corbă de burtă, sărmăluțe în foi de viță, friptură de pui și de porc la cuptor, piure, tort de biscuiți, plăcinte cu mere și chec). Se mânăncă bine și serios în familia noastră :). La 16:05 am plecat și în autogară am aflat că orarul nu era chiar predictibil….nu pleaca masina la 16:30, ci la 17:10. Am așteptat un pic, microbuzul a venit mai repede, astfel încât ultimele 20 de minute de așteptare le-am stat în mașină, la adăpost. Pe drum alți oameni, alte povești și am ajuns acasă, într-un Bucuresti pe punctul de a deveni de cleștar. Simt ca a fost o zi bună și sunt fericită și mulțumită că am petrecut-o cu ai mei. Imi doresc sa tot avem multe zile așa.”

Acum, când am trecut din nou prin povestea unei zile normale de familie, îmi dau seama cât sunt de norocoasă să ii am pe ai mei aproape și să ne putem vedea des. Nu acum, nu în perioada asta, ci in general. Urmeaza un Paște departe de ai mei, dar ii simt mai aproape și mai lângă sufletul meu decât într-un WE liniștit acasă.

• 

•